Mă pierd în ceaţa deasă din Elsinore, în labirintul zămislit din disperare şi trufie... Liniştea e grea de stihuri nenăscute iar cuvintele nerostite plutesc peste credinţa noastră zdruncinată şi ne bântuie ca nişte umbre tăcute... Un cântec fără melodie, o voce singuratică intonând o lamentare străpunge ceaţa în orele dimineţii. Prin descătuşarea disonanţei se ridică oda labirintului, un cântec ce ne sfâşie indiferenţa şi ne urmăreşte pretutindeni, ca o incantaţie sau poate ca o rugăciune către diavol. Regele este mort dar nu avem voie să îl plângem. Regina s-a măritat cu fratele lui şi am dansat cu toţii la nuntă; inimile ne-au săltat în piept ca nişte bolovani de durere. Măştile pe care ni le lipesc de chipuri prind viaţă şi ne înghit cuvintele, prind viaţă şi ne vânează, din cărţile închise în biblioteca rece, din coşmaruri, din colţurile prăfuite ale bisericii, din cripta uitată a mamei mele... Oare cum putem să mai trăim, purtând aceste măşti? Poate bufonul să devină poet? Poate marioneta să devină războinic? Ne alegem singuri drumul sau urmăm orbeşte destinul pe care ni-l impune masca? Fantoma, filozoful nebun, prietenul trădat, regina păcătoasă, regele ucigaş... putem vreodată să fim altcineva? Sau măcar să ne schimbăm rolurile între noi? Ofelia puse pana jos şi privi fix în flacăra lumânării. Era aproape dimineaţă când se culcă şi cântecul cocoşilor răsună asemeni râsului batjocoritor al vrăjitoarelor.