Oglinda veneţiană avea o ramă ovală, în formă de ghirlandă de flori de sticlă roz, albastre şi aurii ce îi accentuau limpezimea. Agăţată pe zidul pătat şi cenuşiu al cabinei decupa o poartă fantastică spre o altă lume, promitea deschiderea unui coridor de lumină prin care puteai să evadezi, din fabrica de praf şi umbre a oraşului, într-un spaţiu magic. Doi muncitori terminaseră montajul şi îşi strângeau uneltele. - Ce-i asta? De unde aţi adus oglinda? îi întrebă Lia. - Noi nu ştim nimic, tovarăşul Stănescu ne-a chemat s-o fixăm în perete, tot el ne-a dat cheile. Pe cea veche am dus-o la gunoi. Era oricum crăpată. Stănescu era directorul teatrului. De ce oare înlocuise vechea oglindă cu această minunăţie? Atinse cu teamă trandafirii măiestriţi din sticlă de pe margini şi i se păru că respirau sub roua proaspătă a dimineţii. Apoi Lia văzu biletul de pe masă. Îl despături; degetele nu o mai ascultau: „Noua oglindă nu are memoria acelei scene oribile. Te iubesc şi gândul că te-am putut răni cu atâta cruzime mă sfâşie în fiecare zi. Nu mă ierta niciodată. Nu merit. Paul.“ Lia se privi în oglindă şi simţi că pluteşte în spaţiul dintre cameră şi suprafaţa netedă şi strălucitoare, ca într-o nouă dimensiune deschisă doar pentru ea. Obrajii îi ardeau, un curent de energie o străbătea din cap până în picioare. Mâinile îi tremurau de emoţie. Bucuria, crucificată de două săptămâni pe lemnul aspru al aşteptării, se înălţa în aer şi bătea din aripi mari. Râdea şi nu-i venea să creadă. Nu văzuse niciodată un obiect atât de frumos. Alergă să îl caute pe Anton şi îi arătă oglinda şi biletul lui Paul. Se îmbrăţişară în faţa acelui fragment de frumuseţe ce sfida lucrurile cenuşii şi fără viaţă din încăpere.