Când adorm în braţele lui, ştiu că greşelile au luat sfârşit. Acesta este noul meu Elsinore. Aud câteodată foşnetul mătăsos al apei ce duce scântei de foc de sub ochiul roşu al lunii. Aud câteodată muzica nopţii şi dansez în cerc, până când uit cine sunt. Sunt nou-nouţă şi încă nu am un nume în ierarhia umbrelor...

Oglinda veneţiană avea o ramă ovală, în formă de ghirlandă de flori de sticlă roz, albastre şi aurii ce îi accentuau limpezimea. Agăţată pe zidul pătat şi cenuşiu al cabinei decupa o poartă fantastică spre o altă lume, promitea deschiderea unui coridor de lumină prin care puteai să evadezi, din fabrica de praf şi umbre a oraşului, într-un spaţiu magic. Doi muncitori terminaseră montajul şi îşi strângeau uneltele. - Ce-i asta? De unde aţi adus oglinda? îi întrebă Lia. - Noi nu ştim nimic, tovarăşul Stănescu ne-a chemat s-o fixăm în perete, tot el ne-a dat cheile. Pe cea veche am dus-o la gunoi. Era oricum crăpată. Stănescu era directorul teatrului. De ce oare înlocuise vechea oglindă cu această minunăţie? Atinse cu teamă trandafirii măiestriţi din sticlă de pe margini şi i se păru că respirau sub roua proaspătă a dimineţii. Apoi Lia văzu biletul de pe masă. Îl despături; degetele nu o mai ascultau: „Noua oglindă nu are memoria acelei scene oribile. Te iubesc şi gândul că te-am putut răni cu atâta cruzime mă sfâşie în fiecare zi. Nu mă ierta niciodată. Nu merit. Paul.“ Lia se privi în oglindă şi simţi că pluteşte în spaţiul dintre cameră şi suprafaţa netedă şi strălucitoare, ca într-o nouă dimensiune deschisă doar pentru ea. Obrajii îi ardeau, un curent de energie o străbătea din cap până în picioare. Mâinile îi tremurau de emoţie. Bucuria, crucificată de două săptămâni pe lemnul aspru al aşteptării, se înălţa în aer şi bătea din aripi mari. Râdea şi nu-i venea să creadă. Nu văzuse niciodată un obiect atât de frumos. Alergă să îl caute pe Anton şi îi arătă oglinda şi biletul lui Paul. Se îmbrăţişară în faţa acelui fragment de frumuseţe ce sfida lucrurile cenuşii şi fără viaţă din încăpere.

Mă pierd în ceaţa deasă din Elsinore, în labirintul zămislit din disperare şi trufie... Liniştea e grea de stihuri nenăscute iar cuvintele nerostite plutesc peste credinţa noastră zdruncinată şi ne bântuie ca nişte umbre tăcute... Un cântec fără melodie, o voce singuratică intonând o lamentare străpunge ceaţa în orele dimineţii. Prin descătuşarea disonanţei se ridică oda labirintului, un cântec ce ne sfâşie indiferenţa şi ne urmăreşte pretutindeni, ca o incantaţie sau poate ca o rugăciune către diavol. Regele este mort dar nu avem voie să îl plângem. Regina s-a măritat cu fratele lui şi am dansat cu toţii la nuntă; inimile ne-au săltat în piept ca nişte bolovani de durere. Măştile pe care ni le lipesc de chipuri prind viaţă şi ne înghit cuvintele, prind viaţă şi ne vânează, din cărţile închise în biblioteca rece, din coşmaruri, din colţurile prăfuite ale bisericii, din cripta uitată a mamei mele... Oare cum putem să mai trăim, purtând aceste măşti? Poate bufonul să devină poet? Poate marioneta să devină războinic? Ne alegem singuri drumul sau urmăm orbeşte destinul pe care ni-l impune masca? Fantoma, filozoful nebun, prietenul trădat, regina păcătoasă, regele ucigaş... putem vreodată să fim altcineva? Sau măcar să ne schimbăm rolurile între noi? Ofelia puse pana jos şi privi fix în flacăra lumânării. Era aproape dimineaţă când se culcă şi cântecul cocoşilor răsună asemeni râsului batjocoritor al vrăjitoarelor.