DESPRE ARLECHINADA

Astazi, in prima zi a unui octombrie catifelat, infasurat in zgomotul si praful orasului, sagetat de amintiri ce nu se pot atinge cu degetele memoriei fara sa te arda ca acidul, intins pe catafalcul iluziilor si sperantelor ucise, o raza de lumina a venit sa ma trezeasca la viata, sa imi spuna ca mesajul meu catre lume are o insemnatate. Iata mai jos textul editorialului semnat de doctorul in sociologie Eugen Blaga si publicat in Amos News( http://www.amosnews.ro/arlechinada-2012-10-01) Arlechinada 1 OCTOMBRIE 2012 - 0:00 | DE EUGEN BLAGA Arlechinada - o carte fascinantă cum nu am mai citit de foarte multă vreme. O carte dăruită nouă de autoare, într-o minunată seară, cînd ne-a fost oaspete. Întîlnirea, ca de altfel toate întîlnirile care înseamnă ceva, a fost neașteptată, nepregătită și a venit, cred, într-un moment în care aveam nevoie toți de o asemenea întîmplare. Întîlnirea s-a petrecut într-o zi de toamnă, mai bine zis de vară tîrzie, la sfîrșitul unei zile de hoinăreală. În acea zi am cunoscut-o pe Doamna Liudmila, un om extrem de interesant, o prezență discretă, elegantă, stilată, foarte atentă la detalii, cu o fizionomie parcă din alte vremuri, din altă cultură, cu o privire pătrunzătoare, cu bune cunoștințe în domenii de interes comune. La plecare, doamna ne-a dăruit o carte. Pe care a scris-o în Anglia, acolo unde locuiește de mai multă vreme. Cartea a fost apoi tradusă în limba română de către autoare și publicată la Editura Taj, în colecția Gold. Am primit informații puține, dar suficiente, pentru a înțelege, mai bine zis pentru a intui viața, extrem de complicată și alertă, pe care a trăit-o invitata noastră. O viață tumultuoasă, plină de neprevăzut, aventuroasă, poate, plină de bucurii, dar și de multă suferință, cu iubiri, cu călătorii, cu domicilii schimbate mult prea des, cu copii, trei la număr, cu un soț macho, cum ne spune glumind, dar neglijent cu familia, un, așa cum am înțeles, aventurier, care nu avea, nicidecum, vocație de stîlp al familiei. Așa că doamna și-a crescut cei trei copii singură. În fosta Iugoslavie, în România, în Anglia. x Nu am aflat ce a stat la baza acestui minunat roman. Nu știm dacă, în realitate, are nuanțe autobiografice. Din discuțiile avute pe tema acestui roman, doamna ne-a comunicat că personaje din lumea sa, care cunosc vremuri și fapte din cele descrise în carte, au credința că romanul este autobiografic. Ceea ce, după spusele domniei-sale, nu este adevărat, cartea fiind doar ficțiune. Pentru mine, care nu am argumente să contest acest lucru, romanul poate fi unul de ficțiune. Cartea însă a fost dedicată fiicei mijlocii a scriitoarei, Larisa. Pe de altă parte, asemănarea ei cu personajul Victoria Darian mă face să am îndoieli în privința lipsei totale de legătură cu pesonaje reale. Am putea spune că aceasta nu are prea mare importanță. În realitate nu este așa, iar cartea transmite atîta pasiune, încît cu greu accepți doar ficțiunea. Arlechinada este una din cele mai minunate cărți care mi-au căzut în mînă în ultimii douăzeci de ani. Romanul este subintitulat un roman de dragoste și ură în România comunistă. Citind textul de pe coperta a II-a, aflăm, poate, și motivația urii înglobată în volum: … autoarea s-a născut într-o familie marcată dramatic de persecuția comunistă, atît în România, cît și în Rusia. Cu siguranță, cartea este anticomunistă. Cu siguranță, cartea dezvăluie atrocitățile securității. Cu siguranță, cartea dezvăluie adevăruri neștiute, dar intuite de toată lumea: viața dublă a demnitarilor comuniști, apoi bibliotecile în care ne erau stocate biografiile, viața de huzur a potentaților vremii, luxul exorbitant, bogăția și averile transferate pe alte meridiane și multe altele asemenea. Din păcate, însă, deși se remarcă efortul autoarei de a justifica în roman dezideratul propus, anume acela de a dezvălui nedreptățile, de a deconspira abuzuri, de a imagina portrete și de a acuza, totuși romanul nu excelează în argumentație. Dizidentul George Darian și complicii săi nu conving. Revolta lor, așa cum este prezentată în carte, nu este susținută elocvent. Nu este puternic elaborată și argumentată, ba dimpotrivă, Victoria, fiica, apoi soția, Lia, oricum, puțin interesată de acțiunile anticomuniste ale soțului, aruncă chiar ele în derizoriu acțiunile. Pentru ele rămîne valabil doar pericolul de a le pricinui neplăceri, cum ar fi o eventuală problemă în universitate, sau, probabil, de imagine, pentru celebritatea actriței Lia Darian. Chiar moartea în beciurile securității a lui George Darian este, în roman, relativ justificată și prea puțin acuzatoare. Dizidentul nu moare în urma schingiuirilor la care, de exemplu, Paul Roman era un foarte priceput călău, ci de un banal infarct, produs chiar înainte de a începe interogatoriul. Ba mai mult, după moartea lui George și apoi înscenarea morții Liei, sînt eliberați abrupt și nejustificat și ceilalți membrii ai dizidenței organizate și conduse de George Darian. Apoi un alt element care, cel puțin la nivelul informațiilor pe care, astăzi, le avem, despre foștii ofițeri de securitate, surprinde. Liudmila ne portretizează un ofițer de securitate frumos, atletic, înzestrat cu calități fizice remarcabile, cu o frumusețe de faun, dar mai ales înzestrat cu educație aleasă, neobișnuită, dobîndită, la acea vreme, nefiresc în totalitate, la universitățile și școlile cele mai bune occidentale, vorbitor de mai multe limbi străine, cu o cultură solidă, bun cunoscător al literaturii universale, al picturii, dar și al celor mai renumite mărci de cosmetice, pe care nu numai că le știe, dar le și achiziționează cu pasiune, pentru a le folosi. Gustul pentru frumos este desăvîrșit la personaj, mai mult decît la mama și iubita sa. Toate acestea, educația deosebită și dobîndită neobișnuit pentru acele vremuri, gustul pentru frumos și bun, accesul oricînd și pentru orice, chiar și pentru banalul tuns din trei în trei săptămîni la Paris, alături de alte detalii, fac oarecum necredibil personajul, pentru mediul din care face parte. Deși este fascinant, atrăgător. Dar, cum spuneam, percepția generală și informațiile care s-au scurs în cei 22 de ani despre ofițerul de securitate, chiar și a celui cu misiuni în afara țării, decredibilizează personajul. Îl admirăm pentru tot, mai puțin pentru cruzimea recunoscută, dar cu greu putem să-l asimilăm cu ofițerul real. E posibil ca limitele cunoșterii noastre, a informațiilor la care am avut acces să ne joace, de astă dată, o festă. Din toate aceste nesimilitudini, de nefirești accente, se nasc contradicții care, în roman, doar uneori, e drept, valorizează securitatea mai mult decît o acuză. Așa încît, subtitlul romanului - … de ură în România comunistă, nu se susține, sau se susține puțin, dacă nu și pe alte paliere, cu siguranță, în ceea ce privește securitatea. x Romanul este fascinant, cum spuneam, și pentru alte frumuseți, subtilități, rafinamente pe care ni le oferă. Unul din acestea este numele personajelor. Nume evident fictive. Numele din roman sînt alese cu multă grijă și transmit sonorități care particularizează, care nuanțează portretele și personalitățile. Numele Lia Darian, actriță, se pare, la Naționalul bucureștean, se armonizează perfect cu portretul, personalitatea, fragilitatea, frumusețea și pasiunile eroinei. Lia Darian este, poate, unul dintre cele mai frumoase portrete feminine din literatura română romantică. Un portret romantic, venit parcă din alte timpuri, din acele vremuri în care frumusețea și talentul erau prețuite, în care femeia, chiar la vîrsta maturității, este învăluită și se acoperă cu aceeași gingășie ca în adolescență. Și poate personajul pare cu atît mai fermecător și mai fragil, cu cît viața eroinei se petrece într-un veac contrastant, sufocat de durere, minciună, delațiune, abuzuri, sărăcie și suferință. Și astfel numele Darian ne trimite, parcă, spre muzică, spre șoaptă, spre sonorități sensibile, rafinate, subtile, cum poate doar muzica ne poate oferi. Lia, doar trei litere, din care două vocale, curate, i și a, se adaugă perfect melodicității celuilalt nume, Darian. Încercînd o transpunere în note muzicale a sonorității numelui Darian, aflăm cu surprindere că ipoteza muzicalității se confirmă. DA RI AN, se poate descifra muzical prin notele SI DO RE. Și încă ceva. Gama minoră naturală, cu treapta a VI-a coborîtă cu un semiton este, de fapt, MODUL DORIAN, mult apropiat ca formă și sonoritate de numele delicatei și sensibilei Lia Darian. Am încercat suprapunerea pronunției peste SI, DO și RE ale pianului meu. Sonoritatea este identică, ceea ce ne întărește convingerea că autoarea a ales cu știință numele personajelor sale. Este remarcabil acest efort. De foartă multă vreme nu am mai constatat în literatură o atît de minuțioasă preocupare pentru subtilități și rafinamente lingvistice, care să transmită alături de fapte, sonorități. Este aproape la fel cu un demers subliminal care, mai mult decît semnalele directe, te determină, te apropie mai repede de înțelesuri care, altfel, ar fi fost greu sau insuficient decodate. Iată că Liudmila reușește acest lucru, care se probează nu numai în cazul superbei și fascinantei Lia, dar și la celelalte personaje. Numele celuilalt erou principal, Paul Roman, este mult mai complex, așa cum este și personalitatea celui care-l poartă. În maiorul Paul Roman conviețuiește o personalitate extrem de complexă și contradictorie. Rafinamentul sonorităților este mai puțin subtil. Roman, deși nume de împrumut pentru erou, obținîndu-l prin înfiere, în fapt numele fiind ca și cel al mamei sale, Darian, este mai puțin sonor. Doar două note: DO și MI (RO MAN) răzbat din muzicalitatea numelui. Doar atît. Puțin și rezervat. Chinuit și aglomerat între alte multe sonorități, așa cum este, de fapt, și personajul. La fel celelalte personaje, Victoria, fiica Liei și sora lui Paul, apoi Dr. David Conta, George, talentatul și nefericitul ebenist, soțul Liei, Ministrul, fără nume, dar, așa cum este portretizat, cu multă imagine, cu multă forță, dar și cu slăbiciuni nepermise, vinovate. Angela, asistenta medicală, nume extrem de bine ales, ca și Luiza, asistenta și amanta ocazională a eroului principal, din nou un nume extrem de sonor, de muzical. Anton cu iubitul său Cornel, maestru de balet și actor, adună împreună șapte consoane în cele 11 litere care le compun numele. Ambele nume sînt lipsite de sensibilitate, de acel rafinamant al numelor eroilor romantici. Ei nu sînt romantici, sînt doar prieteni, tovarăși pentru o femeie pe care nu o doresc, dar pe care o admiră pentru talent, frumusețe, franchețe și pentru conversațiile periodice în fața unui pahar de vin, după spectacol. Colonelul Dumitrescu, dușmanul total, adversarul declarat al rafinatului Paul, nu are în roman prenume. Doar nume. Du-mi-tres-cu, cu pronunție lungă, apăsată, grea ca și numele, un nume ce impune forță, autoritate, teamă. Cartea Liudmilei se citește dintr-o bucată. Este imposibil să o lași din mînă. Nu poți renunța, chiar dacă, printr-un efort, o așezi pe noptieră și stingi veioza. Textul necitit nu te lasă să dormi, sau te trezește. Te obligă, fără să te agreseze, să-l citești. Cartea are ritm, are subiecte fierbinți, are viață. Alergi odată cu textul. Arzi să afli, să obții confirmări. Îți dorești să nu fie adevărat ce intuiești, să nu se petreacă ceea ce pare a urma. Suferi și plîngi odată cu eroii, îi îndrăgești, îi urăști, te revoltă, ca în final să accepți. Suferința și revolta, dragostea și ura conviețuiesc în final. Și atunci? În mare parte, romanciera și-a realizat obiectivul pe care și l-a propus. Cartea, deși nu convinge în măsura în care, probabil, s-a dorit, deși nu creează personaje eminamente malefice, cum am fost obișnuiți de scrierile de acest fel de după 89, reușește să convingă. Reușește să ne aducă aminte și să ne atragă atenția să nu mai repetăm. Să ne fie frică de frică, să iubim și nu să urîm, să învățăm să iertăm, să facem bine celor din jur, pentru că numai astfel ne izbăvim de păcate. Cum spuneam, romanul este excepțional. Este una din cele mai bune scriituri românești ale acestui început de veac. Este, poate, cea mai romantică cronică a suferinței unui popor de-a lungul a 50 de ani. Cronică unică, într-un peisaj întotdeauna violent, documentat cu mărturii adevărate sau false, dar acceptate, presărată uneori cu imagini prelucrate, trunchiate, selectate de așa manieră încît să impresioneze, să inducă, să acuze, de fiecare dată violent. Romanul Liudmilei Shumilov este însă subtil, este rafinat, așa cum este chipul, și intuiesc, și sufletul autoarei. Ea probează că putem acuza și altfel. Elegant, subtil, esențializat pentru o societate care, cu siguranță, are un public care vrea și altceva, sau cel puțin vrea adevărul și altfel spus. Vrea adevăruri spuse senin, cu suferință, dar fără ură, fără înscenări, fără minciună, vrea doar adevărul nezdruncinat, adevărul celor din momintele comunismului, al securității, al canalului, al deportării, al pierderii identității și proprietății, al nelegiuirilor, nedreptății, suferinței lor și al copiilor celor care nu au vrut să accepte. Felicitări, Ludmila! (Liudmila Shumilov, Arlechinada, Editura Taj, colecția Gold, București, 2009) Căciulați, 25 septembrie 2012 Despre autor Eugen BLAGA Editorialist Despre autor - Sociolog; - Doctor în sociologie; - Scriitor;