Dragostea interzisa

Ministrul se ridică şi puse paharul gol pe masă. Se apropie de Paul şi îl îmbrăţişă din spate. Îl bătu apoi uşor pe umăr. Paul nu se clinti. Ministrul simţi cum lumea se învârteşte în jurul lui şi apropierea trupului celuilalt îi aprinde carnea, simţi alergându-i prin sânge nebunia, teama, dorinţa, le simţi cum cresc şi explodează în cercuri de foc, în timp ce trupul îi ardea şi începuse să tremure. Închise ochii şi sărută ceafa parfumată a lui Paul, în timp ce cu o mână îi răsfira părul fin şi blond. Apoi aşteptă să cadă sabia. Aşteptă cu resemnare să fie nimicit de izbucnirea de indignare şi dezgust a tânărului. Dar Paul nu se întoarse către el şi nu dădu semne că ar căuta să îl pedepsească în vreun fel. Rămaseră amândoi privind pe fereastră prin voalul alb al perdelei. Vântul dansa în frunzele copacilor înalţi şi alunga vrăbiile zgomotoase. Inima ministrului bătea ca un ciocan. Ştia că Paul îi datora totul, poziţia din minister, apartamentul luxos, toate privilegiile de care se bucura, şi totuşi aştepta reacţia lui cu teamă.  Eşti îndrăgostit de mine, nu? întrebă Paul, cu voce moale şi plată, mai mult ca o observaţie decât ca o întrebare.  Da... Nu cred că are rost să mă mai ascund, răspunse ministrul. Aş da tot ce mi-a mai rămas de trăit ca să pot să-ţi ador trupul o singură oră... Închise ochii şi îşi imagină coapsele goale ale lui Paul şi faţa lui lipită de ele.  Am încercat din răsputeri să înăbuş nebunia asta a mea... continuă el, în şoaptă. Nu am iubit niciodată înainte de tine. De când te-am văzut prima oară am ştiut că sunt pierdut. Am ştiut că asta era iubirea, obsedantă, devastatoare, o tensiune continuă ce dizolvă sufletul şi poate distruge un om... Mă gândesc la tine tot timpul. Mă arde sentimentul de vinovăţie, de teamă, mă mistuie remuşcările, dar şi dorinţa. Şi cel mai tare mă doare când îmi repet că nu e nicio speranţă. Ştiu că nu-ţi pot inspira altceva decât repulsie... Doamne, cât de scârbit trebuie să fii! Un geamăt prelung îi ieşi din piept. Paul se întoarse spre el şi văzu că avea chipul brăzdat de lacrimi.  Cum aş putea să fiu scârbit de un semn de iubire? întrebă, cu blândeţe.  Paul, te rog iartă-mă dacă te-am jignit în seara asta... aş vrea să am curajul să curm această viaţă mizerabilă... Prins în vârtejul ruşinii şi disperării, cel mai temut bărbat al ţării plângea ca un copil, prăbuşit între pernele de catifea ale canapelei.  Nu mai spune asta! Nu m-ai jignit cu nimic. Dragostea ta nu mă dezgustă, chiar dacă nu îţi împărtăşesc sentimentele sau... înclinaţia... dar cum aş putea să judec eu pe singurul om care m-a iubit vreodată, pe mentorul, pe prietenul meu? Îmi pare rău doar că, fără să vreau, ţi-am provocat atâta suferinţă. Se spune că ne construim singuri închisorile în care ne zbatem, dar arbitrarul destinului ridică zidurile până la înălţimi pe care nu le vom escalada niciodată. Astă-seară nu am fost tocmai luat prin surprindere. În toţi aceşti ani m-am întrebat de multe ori... Dar poziţia ta, soţia superbă, copiii...  Totul e o farsă, Paul... o înscenare josnică, un adăpost împotriva suspiciunilor şi calomniei, izbucni cu amărăciune ministrul. Am avut parte de băieţi frumoşi întotdeauna, dar nu a fost decât dorinţă, senzualitate, nimic altceva, asta până la tine...