About "Harlequinade"

Harlequinade is a dark love story set against the ghastly landscape of the communist dictatorship of Nicolae Ceausescu. Unlike many other novels with the same theme, it does not hover poetically over surreal images of hunger and physical misery. The desolate landscape of communist Romania is the background of an intense and fast-paced story. Harlequinade opens a door into a dangerous world of random violence and indifference to the individual human destiny. It takes the reader into the very fortress of terror - the Romanian secret police (known as "Securitate"). The characters are strong and marked by hybris. In a world that has nothing to offer they covet everything: love, power, freedom, truth, and they are ready to pay the ultimate price for their dreams.
Harlequinade is also a love story - a dark love story set against the last years of the communist dictatorship in Romania, at the height of Ceausescu’s reign of terror. The glamorous lifestyle of the communist elite is highlighted against the anguished lives of ordinary people as the young, diabolical and charismatic officer of the Securitate (Romania’s feared secret police), Paul Roman, falls in love with Lia Darian, a celebrated middle aged actress whose past hides a terrible secret. She is married to a dissenter who believes his struggle against the communist machine can make a difference. Their student daughter, Victoria, is almost destroyed when the destinies of her parents and the secret police officer collide. A homosexual minister who is the right hand of the president himself, an old and corrupt hardline politician pursuing revenge, a couple of decent and kind communists who adopt a half-mad child from an orphanage, a compassionate doctor - they all become lost in the maze of lies and cruelty at the core of the Ministry of Internal Affairs. As suffering, betrayal and death spread dark wings over their lives, the wounded survivors are forced to undergo an agonizing and cathartic transformation. Some of them perish but some find the light at the end of the tunnel.

HARLEQUINADE - terror, opression, love and betrayal in communist Romania

HARLEQUINADE

When the young student Victoria Darian is invited for questioning to the secret police headquarters she decides to kill herself rather than face the ordeal of the interrogation. It is 1984, the peak of terror in Ceausescu’s communist Romania and everyone lives in fear of Securitate, the dictator’s ruthless henchmen. Victoria’s parents were destroyed in the interrogation dungeons of the feared institution. Her mother, Lia Darian, was a theatre actress and her father, George Darian, a cabinetmaker and a dissident against the dictatorship.
This is how the story begins, a story about people without dreams or hopes, struggling to survive in a world where they are not humans but numbers on files in the vast library of Securitate. It is a story about the inherent evil in man which prevails and strives in an environment where human values are neglected and degraded. But it is also a story about the glimmer of light in every one of us and the power of love and friendship. Harlequinade tells a tale about a forgotten world - tragic and cruel - and the people who were caught in its toxic whirlwind - some were reduced to ashes and some were reborn.

"This is my message to the world...."

"An incredible page-turner! I wonder how many of your friends have had the opportunity to read it... they would be amazed! As a friend, once I read it you were changed in my eyes for ever... I mean who can really think friends, people we grew accustomed with, grew up with or just made business plans with, could turn out as fully accomplished writers and spin such wonderful, well-planned, balanced, impeccably weaved yarns? Strangers came to love this book, it is time for your friends to do it! Guys, read Arlechinada! It is cruel and beautiful, a bit repelling, as life down there was... even love becomes repelling... but there is the other kind of love, the one that delivers... I know readers (in fact most of them) who wept from the middle of the book all the way to the end! "

Multumesc pentru aprecieri, mai ales ca in acest caz ele vin de la cineva care isi desfasoara viata si munca in lumea cartilor. Desi intimplarile din Arlechinada nu au nici o tangenta cu viata mea personala trecuta sau prezenta, ceea ce exista din mine in intorsaturile diabolice din roman este pulsatia continua a unei dureri ce nu poate fi vindecata de nimic, niciodata, si fierul inrosit al violentei ce ne-a marcat pe toti cei care am trait atunci, ca pe niste vite de abator. Nu, nu exagerez, si cei care spun ca viseaza cu nostalgie la vremurile studentiei din comunism, asa cum sustin multi din fostii mei colegi,se mint pe ei insisi tesind o imagine pastorala si siropoasa de falsa boema studenteasca, ceva ca in vechiul cintec al lui Aznavour. Am trait cu totii intre ciocanul securitatii si nicovala lasitatii tuturor celor care au participat pasiv sau activ la mentinerea acelui regim de teroare. Se spune ca sub povara unui stres extrem mintea umana disociaza, fuge din realitate si construieste o lume artificial, de hirtie, peisaj de desen animat unde nu se poate intimpla nimic rau si toate deznodaminturile sint mereu luminoase si senine. Dar viata nu e asa. Ce arbitrar atribuie unui individ un destin sau altul, o tara unde se naste, niste imprejurari istorice, anumiti parinti, o suma de insusiri personale? Nu vom sti niciodata.Dar oricit de greu ar fi sa privim lumea in care traim in fata, trebuie sa o facem, sa o intelegem, sa o infruntam si poate, la un moment dat, sa vedem ca drama sau tragedia ascund un test, o incercare sau au o zona luminoasa, o lectie de viata, o carare nou deschisa catre alte orizonturi sau posibilitati de implinire. Arlechinada e intr-adevar o carte incomoda, socanta, dar nu e neagra si fara speranta, asa cum nu a fost nici viata sub lespedea comunista. Am scris-o cu sufletul dezbracat de ipocrizie,cu parapetele defensive la pamint, cu plaminii plini de aerul toxic al acelor vremuri...
Poate ca de asta e o lectura ce nu lasa cititorul indiferent, fie ca ii place sau nu.
Asa cum spune poeta mea preferata, Emily Dickinson:
"This is my message to the world
That never wrote to me..."

Pelerinaj către adevăr

Acum ca Arlechinada a ajuns în mâinile mai multor cititori, primesc e-mailuri, scrisori, comentarii pe blog (unde chiar nu mă așteptam să-mi scrie cineva). Sunt recunoscătoare tuturor și le mulțumesc din suflet că mi-au împărtășit impresiile și gândurile lor. Sunt uimită și impresionată adânc de tot ce mi se scrie, observații inteligente și simțite.
Nu știu ce destin va avea Arlechinada, o carte, ca și un om, este născută sub o anumită stea. De câți va fi citită, daca va place, va da de gândit, va spune o poveste altfel decât cele ce s-au spus până acum.
Atunci când scrii pornești într-o călătorie printr-un ținut necunoscut, fără hartă și busolă. Noaptea încerci să găsești lumina stelelor în întunericul din tine, ziua acoperi cuvintele să nu fie arse de lumina nemiloasă a autocriticii. Dezbrăcat de orice costum sau mască, cu inima la vedere, mergi înainte printre obsesii, umbre, dureri uitate. Nici măcar nu știi dacă te vei mai întoarce întreg din această călătorie, dar ce importanță are din moment ce este un pelerinaj către Adevăr?

Peisaj înghețat sub zăpada indiferenței

Coperta Arlechinadei a fost o faza căreia i s-a acordat multă atenție. Ca iubitoare de cărți nu numai pentru conținut ci și pentru aspectul lor, am ținut mult să iasă o carte frumoasă, expresivă. Prima variantă de copertă a fost propusă și realizată de editor (cea din imagine). M-a impresionat felul cum imaginea prinde esența vieții în perioada comunistă. Parcul sub zăpadă, spațiu alb și rece, metaforă a apatiei și indiferenței unui întreg popor.
Zilele acestea, în mijlocul unui peisaj londonez atipic pentru iarna de aici, acoperit de zăpadă, m-am gândit din nou la felul cum trăiam în acele vremuri.
M-au năpădit amintirile: anii de tăcere, încremenirea în rutina umilă a traiului mizer, nemișcarea. Mă întreb cât s-a schimbat de atunci, în esența sa, felul cum poporul român participă la propria-i soartă, cum omul de rțnd se raportează la semenii săi.
Mi-au venit în minte cuvintele lui Elie Wiesel:

For one who is indifferent, life itself is a prison. Any sense of community is external or, even worse, nonexistent. Thus, indifference means solitude. Those who are indifferent do not see others. They feel nothing for others and are unconcerned with what might happen to them. They are surrounded by a great emptiness. Filled by it, in fact. They are devoid of all hope as well as imagination. In other words, devoid of any future.

(Pentru cei indiferenți viața e o închisoare. Sensul apartenenței la o comunitate este superficial, sau mai rău, inexistent. Astfel indiferența înseamnă singurătate. Cei indiferenți nu îi văd pe semenii lor. Nu simt nimic pentru ceilalți și nu le pasă ce se întâmplă cu ei. Sunt înconjurați de vid. Același gol există de fapt și în ei. Ei nu speră, nu au imaginație. Cu alte cuvinte, nu au nici un viitor)

Dragostea interzisa

Ministrul se ridică şi puse paharul gol pe masă. Se apropie de Paul şi îl îmbrăţişă din spate. Îl bătu apoi uşor pe umăr. Paul nu se clinti. Ministrul simţi cum lumea se învârteşte în jurul lui şi apropierea trupului celuilalt îi aprinde carnea, simţi alergându-i prin sânge nebunia, teama, dorinţa, le simţi cum cresc şi explodează în cercuri de foc, în timp ce trupul îi ardea şi începuse să tremure. Închise ochii şi sărută ceafa parfumată a lui Paul, în timp ce cu o mână îi răsfira părul fin şi blond. Apoi aşteptă să cadă sabia. Aşteptă cu resemnare să fie nimicit de izbucnirea de indignare şi dezgust a tânărului. Dar Paul nu se întoarse către el şi nu dădu semne că ar căuta să îl pedepsească în vreun fel. Rămaseră amândoi privind pe fereastră prin voalul alb al perdelei. Vântul dansa în frunzele copacilor înalţi şi alunga vrăbiile zgomotoase. Inima ministrului bătea ca un ciocan. Ştia că Paul îi datora totul, poziţia din minister, apartamentul luxos, toate privilegiile de care se bucura, şi totuşi aştepta reacţia lui cu teamă.  Eşti îndrăgostit de mine, nu? întrebă Paul, cu voce moale şi plată, mai mult ca o observaţie decât ca o întrebare.  Da... Nu cred că are rost să mă mai ascund, răspunse ministrul. Aş da tot ce mi-a mai rămas de trăit ca să pot să-ţi ador trupul o singură oră... Închise ochii şi îşi imagină coapsele goale ale lui Paul şi faţa lui lipită de ele.  Am încercat din răsputeri să înăbuş nebunia asta a mea... continuă el, în şoaptă. Nu am iubit niciodată înainte de tine. De când te-am văzut prima oară am ştiut că sunt pierdut. Am ştiut că asta era iubirea, obsedantă, devastatoare, o tensiune continuă ce dizolvă sufletul şi poate distruge un om... Mă gândesc la tine tot timpul. Mă arde sentimentul de vinovăţie, de teamă, mă mistuie remuşcările, dar şi dorinţa. Şi cel mai tare mă doare când îmi repet că nu e nicio speranţă. Ştiu că nu-ţi pot inspira altceva decât repulsie... Doamne, cât de scârbit trebuie să fii! Un geamăt prelung îi ieşi din piept. Paul se întoarse spre el şi văzu că avea chipul brăzdat de lacrimi.  Cum aş putea să fiu scârbit de un semn de iubire? întrebă, cu blândeţe.  Paul, te rog iartă-mă dacă te-am jignit în seara asta... aş vrea să am curajul să curm această viaţă mizerabilă... Prins în vârtejul ruşinii şi disperării, cel mai temut bărbat al ţării plângea ca un copil, prăbuşit între pernele de catifea ale canapelei.  Nu mai spune asta! Nu m-ai jignit cu nimic. Dragostea ta nu mă dezgustă, chiar dacă nu îţi împărtăşesc sentimentele sau... înclinaţia... dar cum aş putea să judec eu pe singurul om care m-a iubit vreodată, pe mentorul, pe prietenul meu? Îmi pare rău doar că, fără să vreau, ţi-am provocat atâta suferinţă. Se spune că ne construim singuri închisorile în care ne zbatem, dar arbitrarul destinului ridică zidurile până la înălţimi pe care nu le vom escalada niciodată. Astă-seară nu am fost tocmai luat prin surprindere. În toţi aceşti ani m-am întrebat de multe ori... Dar poziţia ta, soţia superbă, copiii...  Totul e o farsă, Paul... o înscenare josnică, un adăpost împotriva suspiciunilor şi calomniei, izbucni cu amărăciune ministrul. Am avut parte de băieţi frumoşi întotdeauna, dar nu a fost decât dorinţă, senzualitate, nimic altceva, asta până la tine...

Arlechinada, fragment din roman, povestea maiorului de securitate Paul Roman

"În fiecare dimineaţă maiorul Paul Roman traversa energic holul Ministerului de Interne. Era salutat cu respect şi nu îi scăpa niciodată licărul de teamă din ochii celor pe lângă care trecea. Frica din privirile lor îl trezea la viaţă mai intens decât ceaşca proaspătă de cafea pe care Luiza, secretara lui, i-o punea pe masă la ora opt fix. Coconul acesta, ţe¬sut din firele spaimei celorlalţi, îl învăluia peste tot; atmos¬fera de încordare din jurul său se datora reputaţiei de neobişnuită cruzime, câştigată în ultimii ani, la care se adăuga prietenia strânsă cu ministrul. Iar ministrul, se ştia foarte bine, era mâna dreaptă a preşedintelui. Maiorul Paul Roman fusese recent decorat cu Ordinul Muncii Clasa I, cea mai înaltă dovadă de recunoaştere comunistă, pentru descoperirea şi anihilarea unui cuib de dizidenţi ce complotaseră ani de zile împotriva Partidului Comunist. Conducătorii grupării fuseseră judecaţi sumar şi împuşcaţi de un pluton de execuţie.
Cei care îl ştiau pe maiorul Roman doar din auzite, se
aşteptau să întâlnească un bărbat cu o înfăţişare respingătoare, oglindă a cruzimii care îi descria atât de bine interiorul. Atunci când ajungeau faţă în faţă cu el erau însă surprinşi să vadă un tânăr atrăgător şi cu maniere desăvârşite. Uniforma croită pe măsură, din stofă englezească, îi cădea perfect pe corpul atletic, cămaşa era întotdeauna de un alb impecabil şi părul blond pieptănat spre spate îi conferea un aer de artist. Când zâmbea, dezvăluia un şir de dinţi perfecţi. Colonia franţuzească pe care o comanda în fiecare lună prin curierul special al ministrului desăvârşea încântătoarea sa apariţie. Orice s-ar fi întâmplat, nu îşi ieşea niciodată din fire, iar vocea lui adâncă era calmă şi liniştitoare. "