duminică, 3 ianuarie 2010

povestea arlechinadei

arlechinada s-a născut in limba engleză, in vara lui 2008. adelina patrichi, directoarea editurii taj a citit-o undeva prin luna august și a fost entuziasmată. m-a convins să rescriu povestea în varianta românească și să îi dau șansa unui destin în românia, spațiul unde se desfășoară drama romanului. este povestea unei iubiri imposibile pentru că iubirea nu poate respira într-o lume fără speranță. în universul româniei comuniste dragostea e o încercare disperată de a umple un gol, de a găsi un răspuns la o întrebare, de a deschide o poartă către iluzia libertății, e redusă la o funcție compensatorie, micșorată și înghesuită în valiza ponosită a micilor trădări cotidiene. astfel mutilată, iubirea se răzbună și ne dezvaluie ceea ce ne îngrozește cel mai mult: propriul chip schimonosit de lașitate, materialism, egoism, aroganță, propriul suflet dezumanizat de frică și ură. in arlechinada nu exista personaje pozitive sau negative. ofiterul de securitate crud și nemilos, visătoarea actriță de teatru, medicul idealist, nomenclaturiștii cu chip cumsecade, disidentul gata de supremul sacrificiu, toți sunt prinși în vârtejul arlechinadei diabolice și se dezvăluie altfel decât se știau ei înșiși. Când le-a spus că la teatru se punea în scenă „Livada cu vişini“, tatăl lui Paul a deschis o discuţie despre tema continuei transformări a vieţii, pe care el o vedea ca ideea de bază a întregii opere cehoviene. Ceea ce e cu adevărat esenţial e ca viaţa să se schimbe, să nu stagneze, nici măcar în beatitudine şi fericire, susţinea bătrânul Roman. Paul era de părere că omul este în esenţă pasiv şi preferă o situaţie nefavorabilă dar familiară unei schimbări tumultoase în ceva mai bun dar, la fel ca în „Livada cu vişini“, e luat adesea pe sus de tumultul schimbărilor sociale. Tatăl lui îl contrazise; el credea cu tărie că omul are resurse de a se transforma şi singur şi e nevoie doar de o criză interioară ca aceste nebănuite puteri să se activeze, ca roata vieţii să se întoarcă şi el să vadă în el însuşi un personaj până atunci necunoscut şi astfel să poată evolua spiritual. Paul zâmbi şi îi aminti că bate câmpii în afara ideologiei materialismului dialectic iar bătrânul Roman îl privi lung, fără să zică nimic. Pentru o clipă, tăcu descumpănit, parcă întrebându-se dacă stătea la masă cu fiul lui sau cu neiertătorul maior Roman şi cât de liber putea să vorbeasca.

Un comentariu:

Anonim spunea...

Bravo stimata doamna, ce carte extraordinara! Pana acum doar insiruiri insipide de neajunsuri, mizerii materiale si alte lucruri urate, confesiuni despre mineri si alte aiureli, zero carti de actiune, de parca in comunism si dupa doar asta faceam,stateam la cozi si studiam ce urate erau blocurile si mergeam la defilare, Nu, in comunism mai iubeam, ne bateam pentru putere ca si acum, eram vii, nu eram toti victime moarte de foame, citeam,mergeam la teatru sa vedem actori ca eroina dvs. Recunosc si eu am dat ceva rapoarte si am turnat colegi de serviciu dar o meritau, eram proiectant la un institut si colegii mei fugeau de la serviciu si stateau la cozi ca niste chiauni, furau creioane, pixuri si hartie de la birou sa dea la plozi, de aia nu regret ca i-am turnat ca vorbeau pe Nicolae de rau dupa ce ca primeau un salariu degeaba lichelele si hotii. cartea dvs stimabila doamna nu prezinta securistii ca fiind toti imbecili si toti haini, exista si printre ei iubire si bunatate, bravo ca ati scris asa ceva.