Pelerinaj către adevăr

Acum ca Arlechinada a ajuns în mâinile mai multor cititori, primesc e-mailuri, scrisori, comentarii pe blog (unde chiar nu mă așteptam să-mi scrie cineva). Sunt recunoscătoare tuturor și le mulțumesc din suflet că mi-au împărtășit impresiile și gândurile lor. Sunt uimită și impresionată adânc de tot ce mi se scrie, observații inteligente și simțite.
Nu știu ce destin va avea Arlechinada, o carte, ca și un om, este născută sub o anumită stea. De câți va fi citită, daca va place, va da de gândit, va spune o poveste altfel decât cele ce s-au spus până acum.
Atunci când scrii pornești într-o călătorie printr-un ținut necunoscut, fără hartă și busolă. Noaptea încerci să găsești lumina stelelor în întunericul din tine, ziua acoperi cuvintele să nu fie arse de lumina nemiloasă a autocriticii. Dezbrăcat de orice costum sau mască, cu inima la vedere, mergi înainte printre obsesii, umbre, dureri uitate. Nici măcar nu știi dacă te vei mai întoarce întreg din această călătorie, dar ce importanță are din moment ce este un pelerinaj către Adevăr?

Peisaj înghețat sub zăpada indiferenței

Coperta Arlechinadei a fost o faza căreia i s-a acordat multă atenție. Ca iubitoare de cărți nu numai pentru conținut ci și pentru aspectul lor, am ținut mult să iasă o carte frumoasă, expresivă. Prima variantă de copertă a fost propusă și realizată de editor (cea din imagine). M-a impresionat felul cum imaginea prinde esența vieții în perioada comunistă. Parcul sub zăpadă, spațiu alb și rece, metaforă a apatiei și indiferenței unui întreg popor.
Zilele acestea, în mijlocul unui peisaj londonez atipic pentru iarna de aici, acoperit de zăpadă, m-am gândit din nou la felul cum trăiam în acele vremuri.
M-au năpădit amintirile: anii de tăcere, încremenirea în rutina umilă a traiului mizer, nemișcarea. Mă întreb cât s-a schimbat de atunci, în esența sa, felul cum poporul român participă la propria-i soartă, cum omul de rțnd se raportează la semenii săi.
Mi-au venit în minte cuvintele lui Elie Wiesel:

For one who is indifferent, life itself is a prison. Any sense of community is external or, even worse, nonexistent. Thus, indifference means solitude. Those who are indifferent do not see others. They feel nothing for others and are unconcerned with what might happen to them. They are surrounded by a great emptiness. Filled by it, in fact. They are devoid of all hope as well as imagination. In other words, devoid of any future.

(Pentru cei indiferenți viața e o închisoare. Sensul apartenenței la o comunitate este superficial, sau mai rău, inexistent. Astfel indiferența înseamnă singurătate. Cei indiferenți nu îi văd pe semenii lor. Nu simt nimic pentru ceilalți și nu le pasă ce se întâmplă cu ei. Sunt înconjurați de vid. Același gol există de fapt și în ei. Ei nu speră, nu au imaginație. Cu alte cuvinte, nu au nici un viitor)

Dragostea interzisa

Ministrul se ridică şi puse paharul gol pe masă. Se apropie de Paul şi îl îmbrăţişă din spate. Îl bătu apoi uşor pe umăr. Paul nu se clinti. Ministrul simţi cum lumea se învârteşte în jurul lui şi apropierea trupului celuilalt îi aprinde carnea, simţi alergându-i prin sânge nebunia, teama, dorinţa, le simţi cum cresc şi explodează în cercuri de foc, în timp ce trupul îi ardea şi începuse să tremure. Închise ochii şi sărută ceafa parfumată a lui Paul, în timp ce cu o mână îi răsfira părul fin şi blond. Apoi aşteptă să cadă sabia. Aşteptă cu resemnare să fie nimicit de izbucnirea de indignare şi dezgust a tânărului. Dar Paul nu se întoarse către el şi nu dădu semne că ar căuta să îl pedepsească în vreun fel. Rămaseră amândoi privind pe fereastră prin voalul alb al perdelei. Vântul dansa în frunzele copacilor înalţi şi alunga vrăbiile zgomotoase. Inima ministrului bătea ca un ciocan. Ştia că Paul îi datora totul, poziţia din minister, apartamentul luxos, toate privilegiile de care se bucura, şi totuşi aştepta reacţia lui cu teamă.  Eşti îndrăgostit de mine, nu? întrebă Paul, cu voce moale şi plată, mai mult ca o observaţie decât ca o întrebare.  Da... Nu cred că are rost să mă mai ascund, răspunse ministrul. Aş da tot ce mi-a mai rămas de trăit ca să pot să-ţi ador trupul o singură oră... Închise ochii şi îşi imagină coapsele goale ale lui Paul şi faţa lui lipită de ele.  Am încercat din răsputeri să înăbuş nebunia asta a mea... continuă el, în şoaptă. Nu am iubit niciodată înainte de tine. De când te-am văzut prima oară am ştiut că sunt pierdut. Am ştiut că asta era iubirea, obsedantă, devastatoare, o tensiune continuă ce dizolvă sufletul şi poate distruge un om... Mă gândesc la tine tot timpul. Mă arde sentimentul de vinovăţie, de teamă, mă mistuie remuşcările, dar şi dorinţa. Şi cel mai tare mă doare când îmi repet că nu e nicio speranţă. Ştiu că nu-ţi pot inspira altceva decât repulsie... Doamne, cât de scârbit trebuie să fii! Un geamăt prelung îi ieşi din piept. Paul se întoarse spre el şi văzu că avea chipul brăzdat de lacrimi.  Cum aş putea să fiu scârbit de un semn de iubire? întrebă, cu blândeţe.  Paul, te rog iartă-mă dacă te-am jignit în seara asta... aş vrea să am curajul să curm această viaţă mizerabilă... Prins în vârtejul ruşinii şi disperării, cel mai temut bărbat al ţării plângea ca un copil, prăbuşit între pernele de catifea ale canapelei.  Nu mai spune asta! Nu m-ai jignit cu nimic. Dragostea ta nu mă dezgustă, chiar dacă nu îţi împărtăşesc sentimentele sau... înclinaţia... dar cum aş putea să judec eu pe singurul om care m-a iubit vreodată, pe mentorul, pe prietenul meu? Îmi pare rău doar că, fără să vreau, ţi-am provocat atâta suferinţă. Se spune că ne construim singuri închisorile în care ne zbatem, dar arbitrarul destinului ridică zidurile până la înălţimi pe care nu le vom escalada niciodată. Astă-seară nu am fost tocmai luat prin surprindere. În toţi aceşti ani m-am întrebat de multe ori... Dar poziţia ta, soţia superbă, copiii...  Totul e o farsă, Paul... o înscenare josnică, un adăpost împotriva suspiciunilor şi calomniei, izbucni cu amărăciune ministrul. Am avut parte de băieţi frumoşi întotdeauna, dar nu a fost decât dorinţă, senzualitate, nimic altceva, asta până la tine...

Arlechinada, fragment din roman, povestea maiorului de securitate Paul Roman

"În fiecare dimineaţă maiorul Paul Roman traversa energic holul Ministerului de Interne. Era salutat cu respect şi nu îi scăpa niciodată licărul de teamă din ochii celor pe lângă care trecea. Frica din privirile lor îl trezea la viaţă mai intens decât ceaşca proaspătă de cafea pe care Luiza, secretara lui, i-o punea pe masă la ora opt fix. Coconul acesta, ţe¬sut din firele spaimei celorlalţi, îl învăluia peste tot; atmos¬fera de încordare din jurul său se datora reputaţiei de neobişnuită cruzime, câştigată în ultimii ani, la care se adăuga prietenia strânsă cu ministrul. Iar ministrul, se ştia foarte bine, era mâna dreaptă a preşedintelui. Maiorul Paul Roman fusese recent decorat cu Ordinul Muncii Clasa I, cea mai înaltă dovadă de recunoaştere comunistă, pentru descoperirea şi anihilarea unui cuib de dizidenţi ce complotaseră ani de zile împotriva Partidului Comunist. Conducătorii grupării fuseseră judecaţi sumar şi împuşcaţi de un pluton de execuţie.
Cei care îl ştiau pe maiorul Roman doar din auzite, se
aşteptau să întâlnească un bărbat cu o înfăţişare respingătoare, oglindă a cruzimii care îi descria atât de bine interiorul. Atunci când ajungeau faţă în faţă cu el erau însă surprinşi să vadă un tânăr atrăgător şi cu maniere desăvârşite. Uniforma croită pe măsură, din stofă englezească, îi cădea perfect pe corpul atletic, cămaşa era întotdeauna de un alb impecabil şi părul blond pieptănat spre spate îi conferea un aer de artist. Când zâmbea, dezvăluia un şir de dinţi perfecţi. Colonia franţuzească pe care o comanda în fiecare lună prin curierul special al ministrului desăvârşea încântătoarea sa apariţie. Orice s-ar fi întâmplat, nu îşi ieşea niciodată din fire, iar vocea lui adâncă era calmă şi liniştitoare. "

arlechinada, comunicat de presa

Editura Taj lanseaza “Arlechinada”, un roman care schimba destineCristina Mitrea adaugat pe 28 - 11 - 2009
Editura TAJ lanseaza cartea “Arlechinada”, de Ludmila Shumilov, un Podurile din Madison County al lumii comuniste. Imediat dupa scrierea ei, povestea din aceasta carte premonitorie a fost imitata intocmai de viata autoarei, indemnand-o sa o retraga de la tipar.

Romanul “Arlechinada” se lanseaza sambata 28 noiembrie, ora 17.00, la standul editurii TAJ (340), nivelul 7.70, deasupra intrarii principaleTargul de carte Gaudeamus.

Un roman tulburator si simplu, cu personaje de neuitat si un plot hollywoodian, in care victimele nu sunt neaparat atat de inocente pe cat par, iar calaii se pot transforma in salvatori!

In prezenta scriitorilor Radu Paraschivescu, Antoaneta Olteanu si Adelina Patrichi, vom porni inapoi pe drumul spinos al trecutului. De data aceasta vom calatori in conditii optime, la adapost de propriile noastre trecuturi, bine instalati intre pernele unei limuzine literare, si anume vehiculul confortabil al unui roman tulburator, un roman de dragoste si ura in Romania comunista. Vom bea sampanie, ne vom uita pe fereastra, vom trece prin teritoriile torturii si disperarii si vom depana amintirile pe care le vedem jucate in afara geamurilor fumurii, amintiri pe care le-am tinut bine ascunse, pana in anul acesta de gratie 2009, anul cand s-a dat liber la povestile noastre. Anul in care istoriile acestor trecuturi dureroase de intelectuali frumosi si nebuni au primit in piept lovitura unei medalii numite Nobel si un glont dulce ca mierea.

Poate fi dragostea o greseala? Poate ea sa salveze sufletul unui calau?
Anul 1984. In universul de cosmar al Romaniei comuniste, iubirea devine un veritabil calcai al lui Ahile… Frumoasa actrita Lia Darian, al carei trecut ascunde un secret teribil, se indragosteste obsesiv de tanarul ofiter de Securitate Paul Roman, un barbat fermecator, diabolic si crud. In aceasta lume fara speranta, tradarea, pasiunile interzise, ambitiile nemasurate si iubirea se prind in hora unei arlechinade infernale.

“Arlechinada” vorbeste despre o iubire imposibila, vorbeste despre lucrurile greu de spus, care ne stau de mult pe limba. Este una dintre acele carti rare care schimba destine. Ludmila Shumilov nu si-a imaginat niciodata ca o carte iti poate schimba astfel, iremediabil, viata. Ea apare intr-un moment in care literatura romana isi recupereaza trecutul si Occidentul se deschide in fata acestui tip de roman. Este un roman tragic si incomod, despre o lume in care nimic nu e ceea ce vrea sa para; este o istorie in care calaii si victimele devin vase comunicante ale unui intreg ocean al Raului. Un ocean in care multi dintre noi ne vom recunoaste, cu inima grea, sufletele inecate ce inca mai plutesc in larg. In locul coloratiei alb negru la care va asteptati, veti retrai o viata cu multe tonuri, in care curcubeul se transforma intr-o paleta neagra, pe care pensula pictorului-autor amesteca tonurile fundamentale, obtinand nuantele cele mai neasteptate. Securistul crud care isi gaseste resursele de a-si ispasi greselile devine un personaj cuceritor, in timp ce omul obisnuit, aparent inofensiv si de nadejde, dar care isi vinde aproapele la prima ocazie, s-ar putea transforma in adevaratul personaj negativ, daca nu ar avea, chiar si el, nenumarate nuante care il pot (sau nu) izbavi.

Ludmila Shumilov s-a nascut in anul 1959, intr-o familie marcata dramatic de persecutia comunista, atat in Romania cat si in Rusia. A absolvit cursurile Facultatii de Limbi si Literaturi Straine din cadrul Universitatii Bucuresti, fiind ea insasi un personaj de neuitat printre colegii de promotie. Purtata pe valurile unei vieti tumultoase, a iubit, trait si visat in Romania si Serbia, a avut o cariera de succes in afaceri si si-a crescut singura cei trei copii. In prezent, locuieste la Londra, impreuna cu cele doua fiice ale sale, Larisa si Anastasia.

Asternuta pe hartie in limba engleza, intr-o vara londoneza, cartea este o demonstratie cutremuratoare a puterii cuvantului scris. Daca la inceput ea a fost o simpla fictiune tasnita din imaginatia unui scriitor aflat la prima lui lucrare, imediat dupa predarea ei editorilor povestea a inceput sa schimbe destinul autoarei. Prima tragedie din “Arlechinada” a fost imitata de viata, Ludmila Shumilov devenind victima propriului sau roman. In urma tragediei personale, copie la indigo a istoriei din cartea pe care tocmai o scrisese, autoarea a fost la un pas de a o retrage de la tipar. Insa rezolvarea cumplitei cumpene in chip aproape magic, intocmai ca si in carte, a scos Arlechinada in lume. Ramane de vazut cate destine va mai schimba ea, destine ale celor ce-o vor citi, lasandu-se la randul lor cititi…

Comunicat Editura Taj

Memoria ca o oglindă venețiană

Radu Paraschivescu, scriitor, despre Arlechinada cu prilejul lansării Arlechinadei la Târgul de Carte Gaudeamus 2009:
...Cartea este intr-adevăr dramatică...cred ca trăiește in jurul unei scene, sălbatică intr-adevăr, scena unui viol intr-o cabină de teatru cu martor o oglindă, veche,ciobită, pătată, martor al grozăviei care se consumă. (Mai târziu) violatorul dispune inlocuirea acelei oglinzi cu o mândrețe de oglinda (venețiană), cu incrustații , un intreg spectacol de sticlă, cu pretextul că noua oglindă nu are memorie...și cred că aici este cheia acestei cărți. Oglinzile au memorie. Ludmila Shumilov este una din miile, zecile de mii de oglinzi care atunci(în timpul comunismului) au depozitat, au arhivat informația, au interiorizat suferința și o revarsă acum...pentru că era un lucru ce trebuia spus pentru că unii dintre noi nu știu cum a fost, alții știu dar au uitat foarte repede iar alții nu vor sa știe. Vă asigur ca e nevoie (sa știe), iar dacă autoarea ar fi fost aici v-ar fi spus-o mult mai apăsat decit mine.

povestea arlechinadei

arlechinada s-a născut in limba engleză, in vara lui 2008. adelina patrichi, directoarea editurii taj a citit-o undeva prin luna august și a fost entuziasmată. m-a convins să rescriu povestea în varianta românească și să îi dau șansa unui destin în românia, spațiul unde se desfășoară drama romanului. este povestea unei iubiri imposibile pentru că iubirea nu poate respira într-o lume fără speranță. în universul româniei comuniste dragostea e o încercare disperată de a umple un gol, de a găsi un răspuns la o întrebare, de a deschide o poartă către iluzia libertății, e redusă la o funcție compensatorie, micșorată și înghesuită în valiza ponosită a micilor trădări cotidiene. astfel mutilată, iubirea se răzbună și ne dezvaluie ceea ce ne îngrozește cel mai mult: propriul chip schimonosit de lașitate, materialism, egoism, aroganță, propriul suflet dezumanizat de frică și ură. in arlechinada nu exista personaje pozitive sau negative. ofiterul de securitate crud și nemilos, visătoarea actriță de teatru, medicul idealist, nomenclaturiștii cu chip cumsecade, disidentul gata de supremul sacrificiu, toți sunt prinși în vârtejul arlechinadei diabolice și se dezvăluie altfel decât se știau ei înșiși. Când le-a spus că la teatru se punea în scenă „Livada cu vişini“, tatăl lui Paul a deschis o discuţie despre tema continuei transformări a vieţii, pe care el o vedea ca ideea de bază a întregii opere cehoviene. Ceea ce e cu adevărat esenţial e ca viaţa să se schimbe, să nu stagneze, nici măcar în beatitudine şi fericire, susţinea bătrânul Roman. Paul era de părere că omul este în esenţă pasiv şi preferă o situaţie nefavorabilă dar familiară unei schimbări tumultoase în ceva mai bun dar, la fel ca în „Livada cu vişini“, e luat adesea pe sus de tumultul schimbărilor sociale. Tatăl lui îl contrazise; el credea cu tărie că omul are resurse de a se transforma şi singur şi e nevoie doar de o criză interioară ca aceste nebănuite puteri să se activeze, ca roata vieţii să se întoarcă şi el să vadă în el însuşi un personaj până atunci necunoscut şi astfel să poată evolua spiritual. Paul zâmbi şi îi aminti că bate câmpii în afara ideologiei materialismului dialectic iar bătrânul Roman îl privi lung, fără să zică nimic. Pentru o clipă, tăcu descumpănit, parcă întrebându-se dacă stătea la masă cu fiul lui sau cu neiertătorul maior Roman şi cât de liber putea să vorbeasca.

Arlechinul fara privire

arlechinada a ajuns acum in librarii. arlechinul de pe coperta invita la spectacol. poarta o masca neagra decupata in dreptul ochilor dar se poate vedea ca sub masca orbitele sint goale, intunecate. ochii sint ferestrele sufletului si arlechinul nu are suflet. gesturile lui teatrale, verva galagioasa, replicile emfatice, dansul, agitatia sint toate o parodie a vietii adevarate. asa cum sentimentalismul parodiaza adevaratele sentimente, asa cum kitsch-ul maimutareste frumusetea.

arlechinada ca metafora este o esenta a unei vieti traite exclusiv in afara si care are nevoie de muzica data tare, belsug de senzatii, exclamatii patetice, ca sa ascunda golul dinauntru. o vedem in fiecare zi: jocurile politice, goana dupa bani, faima, putere, experiente la limita, satisfactii imediate si placeri la pachet. arlechinul de pe coperta este maestrul de ceremonii al acestui bal zgomotos si epuizant.

arlechinul este diavolul materialismului si al confuziei, fericit sa ne indeparteze de adevar si sa transforme lumea noastra interioara intr-un pustiu insuportabil, pentru ca atunci cind oamenii nu vor mai avea un univers launtric si un discurs interior nu ii va mai opri nimic sa se sfisiie intre ei si sa se distruga fara mustrari de constiinta.

in arlechinada, ofiterul de securitate paul roman ii arata iubitei lui, cu mindrie nedisimulata, arhivele securitatii. ele sint miezul puterii comuniste, motorul misterios al intregii masinarii infernale ce tine in viata plaminul de fier al dictaturii, pactul cu diavolul in milioane de exemplare semnate de cetateanul de bine, incredintat ca viata si bunastarea lui sint mai importante decit ale vecinului sau prietenului.

"O minune, Lia... Îţi dai seama? exclamă Paul, cu entuziasm, în timp ce se plimba printre rafturi. Acestea sunt celebrele grădini suspendate ale Babilonului, recreate de poporul român! Plante uscate şi presate, zici? Nici vorbă! Plantele astea sunt vii, sunt pline de sevă şi sunt ţinute aşa de grădinari pricepuţi. Destinele umane îmbobocesc, înfloresc şi se ofilesc pe rafturile ordonate, sunt udate zilnic cu lacrimile şi sângele celor torturaţi, închişi în azile de nebuni sau ucişi, fantomele celor dispăruţi ce bântuie veşnic cutia de carton... Grădinile suspendate ale lumii antice au fost ridicate din dragostea unui rege nebun pentru o femeie şi au pierit, scuturate de cutremure, sub nisipul deşertului. Dar grădinile noastre sunt construite din ură, o piatră infinit mai rezistentă, sunt hrănite cu durere şi trădare, un îngrăşământ mai puternic decât dragostea. Iar eu sunt unul dintre arhitecţii acestor grădini cenuşii; sunt mândru de asta..."