"În fiecare dimineaţă maiorul Paul Roman traversa energic holul Ministerului de Interne. Era salutat cu respect şi nu îi scăpa niciodată licărul de teamă din ochii celor pe lângă care trecea. Frica din privirile lor îl trezea la viaţă mai intens decât ceaşca proaspătă de cafea pe care Luiza, secretara lui, i-o punea pe masă la ora opt fix. Coconul acesta, ţe¬sut din firele spaimei celorlalţi, îl învăluia peste tot; atmos¬fera de încordare din jurul său se datora reputaţiei de neobişnuită cruzime, câştigată în ultimii ani, la care se adăuga prietenia strânsă cu ministrul. Iar ministrul, se ştia foarte bine, era mâna dreaptă a preşedintelui. Maiorul Paul Roman fusese recent decorat cu Ordinul Muncii Clasa I, cea mai înaltă dovadă de recunoaştere comunistă, pentru descoperirea şi anihilarea unui cuib de dizidenţi ce complotaseră ani de zile împotriva Partidului Comunist. Conducătorii grupării fuseseră judecaţi sumar şi împuşcaţi de un pluton de execuţie.
Cei care îl ştiau pe maiorul Roman doar din auzite, se
aşteptau să întâlnească un bărbat cu o înfăţişare respingătoare, oglindă a cruzimii care îi descria atât de bine interiorul. Atunci când ajungeau faţă în faţă cu el erau însă surprinşi să vadă un tânăr atrăgător şi cu maniere desăvârşite. Uniforma croită pe măsură, din stofă englezească, îi cădea perfect pe corpul atletic, cămaşa era întotdeauna de un alb impecabil şi părul blond pieptănat spre spate îi conferea un aer de artist. Când zâmbea, dezvăluia un şir de dinţi perfecţi. Colonia franţuzească pe care o comanda în fiecare lună prin curierul special al ministrului desăvârşea încântătoarea sa apariţie. Orice s-ar fi întâmplat, nu îşi ieşea niciodată din fire, iar vocea lui adâncă era calmă şi liniştitoare. "
3 comentarii:
Super... Eu am 25 de ani si pot sa spun ca romanul asta este primul lucru care m-a putut face sa inteleg ceva din lipsa de speranta a vremii comunismului in Romania. Probabil ca felul atractiv si antrenant de a scrie si subiectul absolut de nelasat pina ce nu afli sfirsitul m-au facut sa inteleg multe din cele care se tot spuneau peste tot dar nu ajungeau pina la mine. Super! Chiar o lume sumbra, fara speranta, dar intr-o carte cu dragoste, nedreptate si crima, ca o poveste cu feti frumosi si printese... cu agende ingrozitoare! Cutremurator, dar de neuitat!
M-am indragostit de Paul Roman si apoi l-am urit si apoi am simtit o mare compasiune pentru el, ca si pentru toti cei ce au trait atunci incercind sa-si pastreze idealurile sau visele. Impresionanta poveste, cu intorsaturi monstruoase, in care personajele incearca iubirea ca pe un ultim colac de salvare. Eu am trait mult timp intr-un mediu in care se spunea des "atunci era mai bine". Intotdeauna ceva din adincul meu mi-a spus ca nu asta e adevarul, si acum chiar cred ca nu avea cum sa fie mai bine... multumita acestei autoare despre care nu auzisem niciodata inainte... efectiv m-a dus inapoi in timp, in zilele cind eu de-abia ma nasteam. Felicitari! Am citit cam tot ce-am gasit pe net despre ludmila shumilov si voi fi un abonat sigur la cartile viitoare! (sper sa mai fie!)
Privita de un strain pentru care este tot una daca actiunea se petrece în Bucuresti, Santiago de Chile sau Phnom Pen, Arlechinada si-a luat tema din complexul Œdip ; privita de un român care a parcurs socialismul victorios de la nasterea acestuia ajutata de focepsul Armatei Rosii si pâna la decesul bolsevismului ajutat de asemeni de agenturili straine (nu este recomandabil sa spui lucrurilor chiar pe nume ; poti sa te alegi si acum cu vreun accident), tema Arlechinadei vine din societatea comunista. Ambele teme se împletesc si duc la o actiune perfect închegata, prezentata cu maestria unei scriitoare de mare talent.
Intentia mea este sa subliniez rolul pe care cred ca aceasta carte îl va avea în peisajul românesc iar nu a face multe consideratii care tin de profilul criticului literar. Un pedagog va putea spune ca oricât de slobozi în privinta moravurilor am devenit dupa ’89, naturalismul trebuie vualat ; un pedant va gasi exagerari în descrierea vietii meschine a omului de rând, de ex. apa calda nu era disponibila numai o ora pe zi, ci mai multe. Asi fi interesat sa ascult observatiile unor critici adevarati.
Ca cetatean de rând, afirm însa ca atmosfera de teama, de încordare (datorita mai ales contradictiei dintre generozitatea cu care societatea socialista punea la dispozitia cetateanului mijloacele necesare culturalizarii si pretentia conducerii acestei societati de a considera cetateanul dobitoc), de saracie (nu se murea de foame ; cum sa mori de foame daca ai pâine, ceapa si uneori si tacâmuri ?), de frig (recunoscut de dictator prin « ati mai pus o haina în plus »), de întuneric (chiar la propriu vorbind), afirm ca atmosfera generala este descrisa EXACT.
Ca cetatean de rând, consider ca o astfel de carte are un rol enorm în instruirea tuturor celor nascuti dupa 1980. Exista memoriale fel de fel, exista carti de istorie, emisiuni TV cu rol educativ. Tinerii care iubesc cultura vor profita de ele. Arlechinada va fi însa usor de acceptat si de mediocrii care reusesc numai cu greutate sa atinga memorialele amintite. Ei sunt absorbiti de grijile si lipsurile actualei societati de consum. Sunt învatati si îndemnati de reclama permanenta care îi copleseste « consuma, pentru ca meriti » ( !?) si derutati de vesnica lamentare a pensionarilor. (Pensionarii au trei motive reale de vaicareala : multe pensii sunt acum mici ; o imensa parte din populatie era înainte de ’89 angrenata în muncile de partid, armata, politie, securitate, sau era auxiliara securitatii, si asta le dadea impresia respectivilor ca sunt favorizati, desi nu întotdeauna erau ; oamenii batrâni au de multe ori memoria proasta si uita ca pe vremea comunismului erau tineri, mai sanatosi si cu putere de munca). Tocmai naturalismul amintit – care se adauga stilului inteligent, actiunii coerente, realiste, captivante dar care nu este alerta de la început, ci ne conduce pe drumul clasic al unui roman cu tensiune crescânda si disparitia în etape a eroilor, tocmai aceste calitati, care pe un om întrucâtva cultivat îl fac sa se gândeasca la comparatie cu drama lui Hamlet, pe un tânar mediocru si neinstruit îl vor cuceri si îl vor face sa înteleaga ce a fost comunismul.
Revenirea în epilog la viata de la începutul romanului, sugereaza un rondo.
Distantă mare între Hamlet si Arlechiniada ! Totusi, câteva asemanari exista. Remarc în fuga : o crima / o nenorocire se produce la începutul piesei / romanului si ne anunta drama; Hamlet este bântuit de fantoma / Paul de arlechini ; în mijlocul povestirii eroii încep sa cada (Polonius / George) si continua pâna la final; complexul Œdip exista la Hamlet, dar, oarecum discret / în Arlechiniada este evident.
Asi putea sa-l pastisez pe Lenin care spunea despre cinematografie « pentru noi, aceasta arta este cea mai importanta », si sa spun « pentru cei nascuti în ultimii 30 ani, aceasta carte este mai importanta decât o statuie ».
Este de înteles deci, ca Arlechinada supara. Mai ales, ca o parte din activistii securitatii se recunosc în ea. Era de asteptat sa se razbune. Curajul lasului apare pe întuneric : în decembrie ’89 am fost prezent mai cu treaba, mai fara treaba la multe momente importante, dar n-am vazut vreun grup de curajosi securisti care sa manifeste cumva sprijin pentru Ceausescu.
Drama familiei Darien a ajuns la capat prin moartea protagonistilor. Drama României continua. Timpul biblic necesar schimbarii mentalitatii dobândite în sclavie s-a scurs abia pe jumatate. În toate ocaziile clamam : am schimbat, am pus tineri. O buna parte din acesti tineri însa, sunt fiii unora din cei care erau sau credeau ca sunt privilegiati. Ei se simt frustrati deoarece, cred ca ar fi putut fi mai mult decât sunt. Frustrarea se manifesta uneori violent. M-am întrebat daca între aparitia cartii si accidentul fetei Doamnei Sumilov este vreo legatura. Înteleg din prezentarea cartii, ca accidentul a avut loc la scurt timp dupa aparitia cartii în engleza. Autoarea a vrut sa retraga cartea de la tiparit, apoi a lasat-o. Nu sunt întrebari importante, nu tin mult sa aflu realitatea.
Important este ca exista români (Doamna Sumilov se declara rusoaica ; dreptul dânsei ; este românca dupa mama, iar tatal sau a fost rus din Ismail) care au facut lucruri capitale, de nesters, pentru instruirea tineretului. Narcisicii, nostalgicii deveniti nevrotici pot sa « fiarba în suc propriu » (l-am citat pe gurù I Iliescu). Scripta manet. Cartea aduce un mare serviciu tarii natale a Doamnei Sumilov.
Poate vor urma si alte carti la fel de bune, ale aceleiasi autoare. Daca nu, aceasta sclipire va fi suficieta pentru a ne permite sa credem ca ne aminteste de doi patrioti ale caror fulgerari au rasunat pâna la noi: Rouget de Lisle, Andrei Muresan. Trebuie sa ma marginesc la aceste doua nume ilustre. Sirul real al numelor de acest calibru este desigur, infinit.
Trimiteți un comentariu